joi, 25 august 2016

Porțile roşii de la Fushimi Inari

        Fushimi Inari este unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut în Japonia, iar amintirea plimbării printre sutele de porți torii, într-o după-amiază de iunie îmi va aduce mereu o stare de bine şi un zâmbet pe buze. Era după-amiaza zilei în care am ajuns la Kyoto. După un drum de vreo două ore jumate cu shinkansen-ul de la Tokyo, am ajuns într-un Kyoto ploios şi acoperit de o pătură groasă de nori cenuşii. Era clar, ploaia măruntă avea să mă însoțească toată ziua, dar doar nu avea să mă țină în casă o ploaie! Ştiam foarte bine ce vreau să fac: să ajung la Fusimi Inari Taisha- unul dintre cele mai importante altare shinto dedicat lui Inari, zeul orezului, al comercianților şi aducătorul de bunăstare.
      Zis şi făcut: din Kyoto Station am luat un bilet de tren de 140 yen şi 2 stații mai târziu mă aflam deja la Inari, altarul fiind chiar peste drum de gară. O poartă torii impresionantă şi o alee îngrijită îmi poartă paşii spre clădirile sacre. Sunt destul de mulți turişti dar nu chiar cum mă temeam, ploaia îi speriase şi asta nu avea decât să mă bucure. O nouă poartă torii masivă şi două vulpi de piatră stau de strajă la intrare. Vulpile sunt considerate mesagerele lui Inari iar statuile pe care le întâlneşti ici şi colo amintesc de importanța lor. De cele mai multe ori, vulpea ține în gură cheia depozitului de orez.








      În spatele clădirilor principale ale altarului începe poteca miilor de porți torii, o alee spectaculoasă ce dă un ocol muntelui împădurit. Urmezi cărarea şi treci pe sub miile de porți de lemn, donate de oameni înstăriți, unele mai mari, altele mai mici, după posibilități. 







      
        Ploaia se oprise, era un aer tare şi curat, copaci verzi în jur iar eu treceam pe sub mii de porți de un roşu-portocaliu ce îți lua ochii şi parcă eram în altă lume. Pe măsură ce urci poteca, turiştii se mai împuținează, nu se mai aud decât zgomotele făcute de păsări şi insecte sau de apa unui pârâu susurând, iar plimbarea e o adevărată plăcere. Nu mă mai săturam să mă întorc şi să mă uit înapoi la şirul nesfârşit de porți şi la contrastul dintre roşu şi negru, numele donatorilor fiind scrise cu negru pe spatele porților.








        Poteca continuă în acelaşi mod, şirul de porți e întrerupt ici-colo de mini-altare şi statui, până la un punct unde se bifurcă, un drum o ia spre stânga, unul spre dreapta în jurul muntelui. Acest punct este intersecția Yotsutsuji, un loc de belvedere cam pe la jumătatea traseului de unde se vede oraşul. Nu aveam suficient timp să fac tot traseul care în total durează cam 3 ore, m-am oprit la intersecție, am aruncat o privire asupra oraşului acoperit încă de nori şi am început să cobor, trecând înapoi pe poteca miilor de porți. Parcă şi acum simt aerul curat de după ploaie şi văd culorile vii ale porților.











    Fushimi Inari e unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut până acum!